Anunțuri publicitare
oct. 28, 2018 Servus Expert De citit astăzi, Inspirația zilei Niciun comentariu

De citit astăzi! ”Să nu mă părăsești” de Kazuo ISHIGURO

Pregătește-te de o lectură cu care interacționezi. În cartea lui Kazuo Ishiguro, ” Să nu mă părăsești”, aparent este vorba despre evoluția unui trio de copii dintr-un orfelinat de clone – o temă, doar aparent, SF. Ce-ar fi dacă ne-am crește, în pepiniere, clone care să devină, într-o zi, furnizori de organe pentru ca noi să putem trăi mai mult?

Dacă acest proiect ar fi plauzibil (și știm că este) clonele ar avea suflet? Ar iubi? Ar avea idealuri și obiective? Ar avea speranțe?

Dar, mai ales, cunoscându-și soarta (pentru că sunt prelucrați despre misiunea lor încă de mici), cum de se împacă atât de firesc cu ea? Cum de nu încearcă să scape?

Cam acestea sunt întrebările pe care le ridică Kazuo Ishiguro, dacă vrei să iei textul mot-a-mot și atât.

Folosirea cu obstinație a termenilor ”îngrijitor” și ”donator”, care desemnează cele două roluri pe care le poate îndeplini o clonă, încearcă să te mențină ancorat ideii inițiale – că ai intrat în măruntaiele unei ipoteze și că, oricât de înspăimântătoare ar fi ea, este doar o ipoteză. Ishiguro încearcă să te inducă în eroare, cum că nu este vorba despre ceva real, că viețile noastre nu seamănă cu ale celor clonați din ADN-ul nostru. Că sunt doar niște plăsmuiri a căror apariție într-o eprubetă nu este imposibilă, dar nu este înfăptuită încă.

Intuiești însă, cu fiecare rând, grozăvia unui asemenea demers al umanității și asta te ține cu stomacul strâns, te umple de groază.

Doar că, încet-încet, pe măsură ce-ți devin familiare personajele (și dacă nu te grăbești să termini cartea), îți dai seama că problemele lor seamănă cu ale tale, că nedumeririle, conflictele, sentimentele au aceeași consistență cu ale tale.

Vine un moment în care îți pui inevitabil întrebarea: Cum de își acceptau atât de senin soarta? Acesta este și momentul în care realizezi că Ishiguro povestește despre tine, despre noi. Cum de ne acceptăm soarta, deși știm finalul încă de la început de drum, ca și clonele?

Vezi dintr-o dată că zbaterile clonelor de a amâna finalul cunoscut seamănă cu ale noastre. Vezi că, de la eprubeta în care și-au făcut apariția, la Hailsham (școala care i-a educat) și la joburile de ”îngrijitori” sau ”donatori”, evoluția lor seamănă izbitor cu a noastră.

Înțelegi, astfel, chiar dacă nu vrei, perspectiva autorului că nu suntem decât simpli ”donatori” până la finalul implacabil care se cheamă moarte. Și chiar dacă nu toți donăm organe, donăm vise, certitudini, sentimente, fapte.

Și tot așa cum clonele se plictiseau să fie ”îngrijitori” și ajungeau să-și dorească să ajungă la momentul donării, tot așa și noi ajungem să obosim de iureșul vieții și să ne dorim linia de sosire.

Speranța unei amânări a condamnării este prezentă pe tot parcursul istorisirii. Aceeași speranță pe care o rostogolim și noi, cei necompuși în eprubete.

Ritmul poveștii lui Kazuo Ishiguro este suficient de alert și îți amplifică teama că se apropie momentul donării. Îți recunoști apoi ritmul alert al propriei vieți și frica pentru propriul final seamănă tot mai mult cu frica pentru finalul clonelor.

”Să nu mă părăsești!” este îndemnul pe care îl adresează clona (de fapt tu) către viața care trece.

Cartea te revoltă și te ține în tensiune. O face într-un stil mai degrabă simplu, dar nu simplist. Suspansul care debutează în prima pagină, aproape că nu se destramă până la final.

Cartea se poate comanda aici :   Libris         Cărturești        emag

 

 

Anunțuri publicitare

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: